articol preluat din flu.ro

E asa de obositor sa fii femeie. Si mantaua asta a feminitatii mi se pare si mai grea cu cat numarul replicilor si al mastilor pe care trebuie sa le purtam se inmulteste. Cred totusi ca era mai simplu pe vremuri. Te nasteai, te imbracau numai in rochii, nu trebuia sa porti pantalonii responsabilitatilor si asteptai ca un ales sa vina si sa-ti puna una noua, pe cea de mireasa. Apoi, din printesa, te trezeai regina-mama. Rolurile nu prea se suprapuneau, ci curgeau intr-un sens cronologic, imposibil de rasturnat, pe fagase dinainte stabilite. Acum insa, altfel stau lucrurile. Pana la ora 5, suntem un fel de barbati cu machiaj natural, de zi. Purtam haine scrobite si incercam sa ne facem loc in lumea lor. Avand grija totodata sa vorbim frumos, sa nu injuram in trafic ca suntem femei, nu? Apoi de la ora 5 incolo, ne impartim fata in doua: printesa si regina-mama. Cateodata, sa nu uitam, chiar si in bombe sexi.

Printre atatea reprezentatii, caci se pare ca agenda normala a unei femei a zilelor noastre e una plina, nu prea mai avem timp sa ne intrebam cine suntem. Noi, cu adevarat. Si nu stim ce ne place mai mult: vaporosul unei rochii de printesa, dunga de la pantalonii de carierista sau fusta mini mulata, a seducatoarei. Caci, peste una si alta, mai trebuie sa mentinem viu si interesul barbatului care ne insoteste prin viata. Interes pe care-l cuantificam adesea in vorbe de alint, partide de sex focos, dulcegerii de tot felul si alte chestii femeiesti. Si am invatat ca nu trebuie sa lasam pasiunea si amorul in voia inertiei. Ca aceasta le poate duce acolo unde nu ne-am dori. Adica in puncte moarte. In rutina, adulter, indiferenta, plictiseala si alte flageluri ale lumii moderne.

Aici voiam sa ajung. Dupa toate celelalte teatre in care trebuie sa performam in fiecare zi, cand vine vorba de seductie, desi avem de-a face cu o singura scena si in cazurile fericite – dupa unii cel putin – cu un singur spectator, ideea este ca trebuie sa schimbam mereu spectacolele. Trebuie sa schimbam costumele, sa modificam scenariul, succesiunea actelor, ritmul actiunii, mastile si machiajul, inaltimea vocii si timbrul. Sa parem noi. Vesnic noi, vesnic altele. Ca daca nu, se plictiseste spectatorul. Si cumpara bilete la alte piese.
Acum intelegeti de ce spun ca e atat de obositoare mantaua asta a feminitatii? Sa nu mai spun ca, pe langa interpretare, trebuie sa mai acoperim si regia. Ba sa vindem si bilete. Si sa si indicam drumul spectatorului in sala.

In privinta rolurilor care ar fi deosebit de apreciate de public, se detaseaza cateva ce sunt declarate castigatoare in topurile intocmite de cativa ani incoace.
Lolita. Gustul exista dinainte de aparitia romanului cu acelasi nume, doar ca Nabokov a vorbit primul despre preferinta aceasta a barbatilor pentru amestecul de feminitate, perversitate si inocenta. Sigur, acum nu este cazul sa topaim ca o fetita de 13 ani. Insa, o acadea bine plasata, niste dresuri trei sferturi, o fustita cu aer de scolarita se pare ca au darul de a scoate din ei niste lucruri... hm... deloc copilaresti.
- Vampa. Situata la polul opus, vampa glasuieste cu vocea sigurantei, a dominatoarei. Ea scrie regulile jocului, rujul si biciul sunt in mana ei, iar lui se pare ca ii face placere sa fie o unealta.

- Inocenta. Ea e cea care clipeste cu timiditate, lasa ochii in jos cand e privita, isi frange degetele de emotie, poarta lenjerie de bumbac cu inimioare rosii si urmeaza sa faca sex pentru prima oara. Ma rog, nu pentru prima oara, dar trebuie sa se prefaca si sa-l faca si pe celalalt sa creada ca e pentru prima oara. Lui ii da ocazia sa pozeze in postura de maestru, sa se simta primul, intaiul si sublimul. La sfarsit, ea il va privi cu ochii umezi de recunostinta.

- Gheisa. Aici e ceva mai complicat. Rolul are mai multe fatete: pe de o parte, este o femeie experimentata. Care stie cu o precizie milimetrica unde se afla fiecare nerv si cum trebuie stimulat fiecare milimetru de piele pentru ca erectiile infloritoare sa apara, sa dureze, sa nu se ofileasca. Dar care nu are nimic vulgar, care nu obtine “recolta” prin metodele simpliste ale vampei, bunaoara. Ci printr-un joc rafinat, subtil, inteligent. Ah, si musai trebuie sa se priceapa si la cantat. Sau la conversat. Sau la dans. Si nu vorbim aici de "meniaito" sau de "macarena". Macar un tango, acolo.

Astea sunt asa, la ordinea zilei. Rolurile dintr-o stagiune normala. Caci se mai intampla sa apara tot felul de combinatii, de clienti “deosebiti”, de pretentii iesite din comun.

Si dupa ce-i seducem noi bine-bine, si-i ametim, si-i innebunim, si plutesc in extaz, ne intrebam: "Bine, bine, dar eu cine sunt? Si el pentru ce ma iubeste? Pentru momentul in care sunt eu insami sau pentru actrita din mine, cea care paseste fara trac, fara emotii, gata de aplauze pe scenele seductiei?". Si nu te poti abtine sa nu te intrebi: "Daca nu m-as mai aseza in fiecare zi in fata oglinzii, m-ar mai iubi?". Si totodata te izbeste ipocrizia unei cerinte: "Fii tu insati, naturala, dar mereu alta! Nu te schimba, dar inoveaza-te!". Pana la urma cum ramane: ne simtim atat de bine in pielea noastra incat ne lepadam zilnic de ea in favoarea unor costumatii mai... spectaculoase?